În ziua de azi, insulele și apele care le înconjoară fac parte dintr-un parc național protejat și o rezervație marină, fiind incluse și în Patrimoniului Mondial UNESCO. Totuși, insulele au și o istorie întunecată care este mai puțin cunoscută.
Condițiile cumplite de trai au dus la revolte
În 1832, Insulele Galápagos au fost anexate de colonelul Ignacio Henandez, arhipelagul devenind parte a Republicii Ecuador. La scurt timp după aceea, mai multe colonii penitenciare au fost înființate pe insule datorită faptului că erau izolate de continent, iar evadarea era aproape imposibilă. Prizonierii de pe continent au fost transferați pe insule și au fost forțați să muncească pe câmpuri. Primii coloniști au fost soldați exilați pentru că au participat la o încercare eșuată de lovitură de stat pe continent. Însă, condițiile cumplite de trai au dus la revolte, astfel că, până în 1952, colonia eșuase.
O număr mare de încercări de a coloniza Insulele Galápagos au eșuat. Manuel J. Cobos a adus prizonieri și muncitori să lucreze la câmpurile de cafea și trestie de zahăr, însă a fost ucis de proprii săi angajați. José Valdizán a obținut un contract de 12 ani de la Guvernul Ecuadorului pentru a extrage pigmenți din licheni din Galápagos, însă a murit în timpul unei revolte în 1878.
Mulți dintre prizonieri au murit în chinuri
Spre sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Guvernul ecuadorian a stabilit o altă colonie pe Insula Isabela. În 1946, 300 de prizonieri au fost transferați pe insulă și au fost forțați să construiască un zid inutil de piatră, drept pedeapsă. Prizonierii au fost nevoiți să meargă distanțe lungi până la cariera de piatră, să extragă roci vulcanice imense și apoi să le care înapoi la șantier. Mulți dintre prizonieri au murit în chinuri. Într-un final, în 1958, prizonierii s-au răsculat. Toți gardienii și mai mulți prizonieri au murit în urma revoltei, scrie Amusing Planet.
Un an mai târziu, guvernul a desființat colonia de pe Insula Isabela.
Rămășițele zidului inutil, de aproape 100 m lungime, mai pot fi văzute în apropiere de Puerto Villamil, fiind mărturia unei perioade marcate de cruzime și tortură. A fost numit „Zidul Lacrimilor” (Wall of Tears).
