Nu în fiecare zi apar țări noi. Și chiar dacă o entitate teritorială se declară țară independentă, nu este întotdeauna recunoscută ca atare de restul lumii.
Cea mai nouă țară din lume recunoscută la nivel internațional este țara africană Sudanul de Sud, care și-a declarat independența la 9 iulie 2011. În zilele următoare, aceasta a devenit și cel mai nou membru al Organizației Națiunilor Unite.
Atunci, cum iau naștere noile țări? Deși nu există reguli oficiale menționate ca atare, există criterii general acceptate, înrădăcinate în dreptul internațional.
Convenția de la Montevideo din 1933 a definit un stat ca fiind o unitate suverană care poate îndeplini patru criterii de referință: să aibă o populație permanentă, să aibă granițe teritoriale definite, să aibă un guvern și să aibă capacitatea de a încheia acorduri cu alte state.
În plus, conceptul de autodeterminare – procesul prin care un grup de oameni își formează propriul stat și își alege propriul guvern – apare în documentele și declarațiile Organizației Națiunilor Unite, începând cu Carta din 1945.
Totuși, chiar și atunci când criteriile menționate mai sus par a fi îndeplinite, independența recunoscută la nivel internațional nu este o condiție de la sine înțeleasă.
Ceea ce constituie adeseori un obstacol este rezistența din partea țării din care o entitate dorește să se desprindă și incapacitatea noului stat de a obține o recunoaștere formală pe scară largă din partea celorlalte țări ale lumii. (Caz concret: Kosovo.)
Sudanul de Sud a fost inițial partea sudică a Sudanului, care la rândul său a devenit independent în 1956, după ce fusese condus de Egipt și Marea Britanie.
Populația Sudanului era foarte pestriță, cu o diferență izbitoare între populațiile din nordul și sudul Sudanului: nordul era dominat de adepți ai islamului, majoritatea vorbind araba și identificându-se ca fiind arabi, în timp ce populația din sud era formată din grupuri etnice africane, adepți ai creștinismului sau ai religiilor tradiționale africane și vorbitori ai diferitelor limbi africane indigene care au ajuns să folosească engleza ca limbă principală în educație.
Administrațiile de dinainte și de după independență, care aveau sediul în nord, au avut probleme în a se face acceptate de către toate diferitele circumscripții politice din Sudan, în special cele din sud, ceea ce a dus la marginalizarea populației din această zonă.
Pe măsură ce independența anticipată a Sudanului se apropia, populația din sudul Sudanului, care fusese foarte puțin reprezentată în noua administrație formată în 1954, se temea că va fi dominată și mai mult de guvernul din nord.
Tensiunile tot mai mari au contribuit la o rezistență armată și la două războaie civile de lungă durată, care au avut loc în perioada 1955-1972 și 1983-2005.
Acordul global de pace din 2005, sprijinit la nivel internațional și elaborat pentru a pune capăt conflictului de lungă durată dintre nord și sud, a acordat Sudanului de Sud un statut semiautonom și a prevăzut organizarea unui referendum privind independența peste șase ani.
Referendumul a avut loc în ianuarie 2011, aproximativ 99 la sută dintre alegători alegând să se separe, iar Sudanul de Sud, cu sprijinul comunității internaționale, și-a declarat independența în cursul aceluiași an.
Sursă incredibilia.roSursa aici
